Născut pe 18 noiembrie 1973 în Timişoara, Luci începe fotbalul la 9 ani, la Poli, sub comanda regretatului Miţaru. Face Liceul Sportiv, unde îl are ca profesor pe Toma Grozăvescu şi intră în echipa Viitorul Timişoara (o selecţionată de fotbal judeţeană) cu care câştigă titlul naţional la Bacău, după un sec 3-0 în finala cu Viitorul Piteşti, alături de Vali Velcea, cu care avea să fie promovat la echipa mare. Astfel, la începutul anilor 90, Popescu ajunge la Poli, fiind chemat de profesorul Ion V. Ionescu, şi împarte vestiarul cu Varga, Andreaş, Stoicov, Vlaicu, Tavi Popescu, Almășan, Timofte, Roşu etc... Debutează în Liga I la Brăilă, unde a făcut cuplui în atac cu regretatul Nae Trăistaru, apoi face parte din lotul echipei care pierdea finala din 1992 contra Stelei, după executarea loviturilor de departajare.

7 goluri într-un meci

Este împrumutat apoi un sezon la Venus Lugoj în Divizia B, unde Mircea Becheru şi Dragoş Tonenchi au ţinut morţiş ca tânărul atacant să facă parte din lotul echipei. Timişoreanul nu dezamăgeşte, ba dimpotrivă, uimeşte cu calităţile sale de atacant veritabil şi înscrie 42 de goluri în 38 de meciuri. Lugojul termină pe doi, în spatele echipei Phoenix Baia Mare care promova, dar în meciul direct, lugojenii s-au răzbiunat cu 14-1, Luci marcând de 7 ori. Revine la Poli, unde joacă sub comanda lui Ghiţă Chiumiuc jumătate de an, asta până la instalarea pe bancă a lui Costică Ştefănescu, care îl îndepărtează pe tânăr de prima echipă. Cu aportul impresarului Florin Iacob, ajunge la Raba Eto Gyor, unde doar în retur devine golgheterul echipei şi pune umărul la calificarea echipei în Cupa UEFA. Face impresie mai ales împotriva celebrei Ferencvaros, înscriid un hat-trick. La nici 20 de ani, i se propune cetăţenia maghiară, dar o refuză şi ajunge la naţionala de tineret a României, unde este coleg cu Adi Ilie, Filipescu, Velcea.

Ajune în războiul din Croaţia

Semnează apoi pentru NK Osjek, echipă de prim rang a Croaţiei la care evoluează ani buni. Ineditul situaţiei face că în momentul în care a ajuns, în Croaţia era război. Noaptea se auzeau focurile de armă, dar cu toate acestea la meciuri veneau peste 15.000 de spectatori, mulţi cu pistolul la brâu. La partidele cu Dinamo Zagreb sau Hajduk Split, erau peste 30.000 de oameni la partide. Aici joacă alături de nume grele ale fotbalului croat, dar şi bosniac, Tomislav Rukavina, Igor Pamic, Nermin Sabic, Peter Krpan etc şi este antrenat de Ivan Katalinic, Stanko Poklepovic, şi Miroslav Blazevic. La un moment dat, echipa este mutată 3 luni de zile într-un cantonament prelungit, cauzat de război, la Darovar. Totuşi, campionatul se joacă şi Osijek câştigă de două ori locul 3 şi participă în cupele europene, unde românul şi înscrie. NK joacă cu Slovan, Presov, Admira Wacker, AEK Atena, Anderlecht etc. După 4 ani de zile cu multe satisfacţii şi împliniri, timişoreanul se mută la NK Mladost, echipa armatei, patronată de marele erou naţional, generalul Djuro Dejak. Se remarcă şi aici, iar echipa termină în prima jumătate a clasamentului doi ani la rând.

Urmează Thailanda

Pentru 7 luni de zile, Popescu îmbracă tricoul formaţiei Chang-May, un oraş aflat la graniţa dintre Thailanda şi Vietnam. Rezistă puţin peste jumătate de an acolo, dar devine golgheterul echipei şi joacă în faţa unui stadion plin la fiecare joc (30.000 de oameni), după care revine pe Bătrânul Continent. Evoluează ani buni în Slovenia, la Korotan, Beltintzi, Triglav, Olimpija Lublijana, iar apoi merge în 2. Bundeliga, la Cottbuts, fiind coleg cu Mitriuţă. Revine la Osijek, apoi în ţară, unde evoluează câte puţin la Mătăsari şi Vânju Mare (liga a II-a), înainte să revină în judeţul Timiş la Sânpetru Mare şi Gottlob, unde reuşeşte cam 30 de goluri pe sezon. Actualmente şi-a agăţat ghetele în cui şi este director sportiv la Spartak Gottlob.

Citate despre vremurile nu foarte îndepărtate

„Cel mai mare regret al meu este că nu am ajuns la Universitatea Craiova. Cei de acolo m-au dorit în 1991, dar conducătorii de aici au făcut tot posibilul să nu mă lase.”

„Anii petrecuţi la Osijek au fost cei mai buni din carieră. M-au format şi ca fotbalist şi ca om. Un oraş minunat, ne băteam la podium în fiecare an, partricipam la competiţii europene, a fost minunat. Interesant este că atunci când am semnat cu ei nu ştiam că e război, şi nu am vrut să mai merg acolo, dar deja îmi dăduseră bani la semnătură şi nu puteam să-i returnez.”

„Nu m-am acomodat în Thailanda. Clima şi mâncarea mă omorau. Discrepanţă foarte mare acolo între păturile sociale. Ori foarte bogaţi, ori foarte săraci. Eu stăteam într-un hotel de 5 stele, iar în curte îşi făceau veacul oamenii săraci.”

„Din păcate, la Cottbuts am fost mai mult accidentat, dar nemţii sunt nemţi şi m-au plătit chiar dacă am stat pe tuşă. Bani nemunciţi, dar am recuperat apoi din punct de vedere negativ că unde mergeam, echipele nu mai aveau bani.”

„Am fost în probe la Real Madrid II, o experienţă deosebită. Am rămas prieten foarte bun cu Robert Prosinecky.”

„Fotbalul românesc este mai bun decât cel din Croaţia, Ungaria şi Slovenia, dar la nivel de suporteri, cei din Croaţia sunt mai fanatici şi mai ataşaţi de echipă. La noi, doar cei de la Poli şi Craiova rămân lângă echipă şi la greu.”

„Sper să câştige Poli titlul. Egal la Galaţi, apoi batem pe Dinamo, iar Oţelul nu învinge la Ploieşti.”

daniel.neacsu@banatsport.ro