Ploaia a început să cadă la Timișoara, parcă programată, ca într-un scenariu de film. După o zi senină și optimistă în întreg orașul, cerul s-a întunecat, iar vremea s-a sincronizat cu chipurile posomorâte ale bănățenilor. Lacrimile au curs șiroaie pe obrazul druckerilor, fie că erau copii de-o șchioapă, femei, bărbați în toată firea sau bătrâni. O nouă deziluzie, un nou eșec, la doi ani după ce Unirea Urziceni, o grupare ce între timp a ajuns aproape de moartea clinică, sărbătorea titlul chiar pe „Dan Păltinișanu”.

„Politehnica întotdeauna și-a dorit trofee”, spunea ieri Jackie Ionescu, antrenorul care a ridicat deasupra capului cea mai recentă cupă din vitrina clubului. Și le-a dorit, a fost la milimetri distanță de ele, dar n-a reușit până acum să le atingă. Va mai trece, așadar, încă un an, peste cei 73 în care titlul de campioană a ocolit Timișoara. Prea mulți martori ai ultimului succes al Ripensiei nu ne-au mai rămas. Timișorenii de azi sunt obișnuiți cu ieșirile în Europa, cu meciurile cu miză, însă  n-au simțit încă metalul rece al cupelor.

Poli retrăiește, după doi ani, blestemul penultimei etape. Titlul de campioană rămâne pe malul Dunării. Meritat sau nu, Galațiul a petrecut toată noaptea trecută, în vreme ce Timișoara a rămas cu imaginea de marș funebru de după ultimul fluier al lui Robert Dumitru, când șiruri întregi de druckeri se îndreptau spre casă, cu capetele plecate, sub ploaia din ce în ce mai deasă.

gabriel.toth@banatsport.ro