La 85 de ani este foarte lucid şi chiar sprinten, cu toate că frigul a început să-l supere. Nenea Gheorghe are o poveste care poate deveni oricând un roman de succes. Familia Iovănescu a fost una dintre puţinele familii de români din Gottlob, o localitate frumoasă şi bogată în România dintre cele două războie mondiale. Şvabii erau majoritari, însă erau şi sârbi într-o localite înfloritoare, care din acei ani era cunoscută, ca şi acum, pentru celebrele lubeniţe. Gheorghe Iovănescu avea să debuteze pentru Spartak în 1940, la doar 14 ani. „Jucam în categoria Onoare, erau 24 de echipe în seria noastră. Banatul era mare atunci, iar seria din care făcea parte Gottlobul era foarte puternică. Echipe bune erau la Comloşu Mare, localitate care a dat jucători şi Ripensiei şi Chinezului, la Jimbolia, cu care aveam derbiurile noastre, la Cărpiniş. Terenul nostru era chiar lângă gară, iar la meciuri venea multă lume. La noi, eram 9 nemţi, un sârb şi un român - eu, în 11-le de bază. În total eram 14 şi aveam două antrenamente obligatorii pe săptămână. Nu jucai, dacă nu veneai la pregătire. Nu evoluam însă pentru bani, fotbalul îl făceam cu toţii pentru sănătate. Erau şi mici banchete după partide, aveam ca prime câteva beri şi un grătar. Dar sportul era atunci din plăcere şi cu plăcere”, ne-a spus cel care apăra poarta Gottlobului.

Colegii, deportaţi în Bărăgan

A venit şi războiul, şi chiar dacă s-a jucat la începutul celei de-a doua deflagraţii mondiale, activitatea a fost apoi întreruptă pentru câţiva ani. Comuniştii au venit la putere şi a început chinul pentru cei din Gottlob. „Pe nemţi i-au deportat comuniştii în Bărăgan. Toţi colegii mei au ajuns acolo, mulţi dintre ei prăpădindu-se în acele locuri. Oricum, doar eu am mai rămas din acea echipă”, ne-a spus cu tristeţe nenea Gheorghe. Fotbalul nu avea să moară însă la Gottlob, echipa reluându-şi activitatea, de această dată cu mai mulţi români în echipă. Spartak a continuat cu Gheorghe Iovănescu între buturi, un portar cu calităţi, care se remarca la fiecare meci din Onoare. „Fotbalul era altceva în acele vremuri. Pasiunea şi ambiţia erau principalele arme, acum din păcate se pune mai mult accentul pe bani”, ne-a mai spus Iovănescu.

Cel mai bun măcelar

Pentru că din fotbalul nu se putea trăi, Gheorghe Iovănescu a lucrat până la pensie la SMA şi la Primărie. În timpul liber era şi măcelar. Cel mai bun din sat. Până la bătrâneţe, s-a ocupat mai ales de tăierea porcilor, la care nu avea concurent. Pe plan personal, viaţa eroului nostru, a fost marcate de drame. Soţia i-a murit de tânără, la fel ca şi singurul său copil. Nu s-a recăsătorit, dar a trăit circa 15 ani cu asistenta medicală din sat, care s-a prăpădit şi ea.

Ripensia, UTA, Poli...

Revenind la fotbal, Nea Gheorghe nu pierde niciun meci de la televizor. Ştie toate echipele, toţi antrenorii, şi de la noi, şi din străinătate. Nu a uitat nici de Spartak-ul lui drag şi merge la meciurile din comună, dar mai mult în perioada călduroasă a anului. „Am avut ocazia să-i văd pe cei de la Ripensia. Cea mai bună echipă a vremurilor de atunci. Jucători ca Dobay, Bindea, sau Rodeanu erau sclipitori. Extraordinari ca fotbalişti, dar şi ca oameni. Mi-a plăcut apoi Flamura Roşie Arad, o echipă excelentă după al doilea război mondial, Ştiinţa Timişoara, dar şi puţin Steaua”, ne-a mai spus Iovănescu.

„Avem mândria că echipa noastră s-a înfiinţat înainte de Steaua şi Dinamo. La Gottlob s-a jucat fotbal din 1927, şi cu două întreruperi, sportul rege a fost nelipsit de aici. Gheorghe Iovănescu este o dovadă vie a acestui fapt, iar noi îl preţuim foarte mult”, Cristi Cerba, preşedintele clubului Spartak Gottlob.

daniel.neacsu@banatsport.ro